Crima si pedeapsa

 

Într-una din primele zile ale lui iulie, către seară, pe o căldură înăbuşitoare, un tânăr părăsi locuinţa sa, o odăiţă mobilată pe care o avea în strada S., şi se îndreptă cu paşi mărunţi, nehotărât, spre puntea K.
Avusese norocul să nu-şi întâlnească gazda pe scară. Odăiţa pe care o ocupa în mansarda unei case cu cinci etaje semăna ca mărime mai mult a dulap decât a cameră. Gazda – care îi închiriase cămăruţa, îi dădea dejunul şi îi stătea la dispoziţie pentru orice avea nevoie – locuia cu un etaj mai jos şi, de câte ori pleca de acasă, era nevoit să treacă pe la bucătăria ei, a cărei uşă era mai totdeauna deschisă. De fiecare dată avea un sentiment de laşitate de care se ruşina încruntând din sprâncene, căci era mult dator gazdei şi se ferea să dea ochii cu ea.
De felul lui nu era sfios sau laş, din contră. Trăia însă de câtăva vreme sub o stare nervoasă care se apropia de ipohondrie; închis în sine, retras, evita orice întâlnire, nu numai cu gazda. Sărăcia îl copleşise, cu toate că nu-i mai simţea greutatea. Renunţase să se ocupe de lucrurile practice care îi asigurau existenţa, nu simţea câtuşi de puţin nevoia de a munci. În realitate, nu se temea nici de ameninţările ei, dar să fie nevoit să se oprească pe scară, să asculte tot felul de palavre despre lucruri indiferente, toate ameninţările şi plângerile ei, să caute să scape prin scuze şi minciuni – asta nu! Prefera să se strecoare pe scară ca o pisică şi s-o şteargă fără să fie văzut de nimeni.
De altfel, când se văzu în stradă, se miră că de astă dată se temuse atât de o întâlnire cu gazda.
„Plănuiesc o faptă atât de mare şi mă tem de astfel de nimicuri”, se gândi zâmbind straniu...