Peştişorul de aur şi alte basme ruseşti

 

De demult – un unchiaş şi o babă, 
Chiar pe ţărmul mării albastre, 
Locuiau, într-un şubred bordei, 
Îşi târau lipsa lor – golănei, 
De ani grei – peste treizeci şi trei. 
Ca pescar, trai amar, trăgea moşul, 
Baba-abia, dintr-un fus, sfârâia... 
Într-o zi, când zvârli el năvodul, 
Scoase doar buruiană de mare 
Năvodind într-al doilea la larg, 
Smulse iarbă-ncâlcită de plaur* ; 
Şi-ncercând iar noroc – sărăntoc, 
Prinse-n mreje, un peşte micuţ, 
Dar cu totul – cu totul de aur! 
Ce duios s-a rugat peştişorul, 
Ce frumos – cu ce grai omenesc: 
„Dă-mi tu moşule drumul în mare, 
Că-ţi voi da răsplătirea cea mare, 
Îţi voi da ce doreşti să-ţi gândeşti!”
S-a mirat minunat, bietul moş, 
Că-n treizeci şi trei ani de trudă, 
Nu-i fu dat glas de peşte s-audă.
Milostiv din pornire şi fire, 
I-a dat drumul, cu drag alintându-l: 
„Mergi cu bine – păzească-te cerul, 
N-am nevoie de plată-răsplată! 
Du-te acasă, în marea albastră, 
Şi fii slobod, şi-n voie înoată, 
Peştişor – peştişoare de aur.”