Scrisori din exil - Tristele. Ponticele

 

Cărticică, porneşte fără mine spre cetate – eu n-am să te invidiez.
Ah, vai, acolo stăpânului tău nu-i e permis să meargă!
Mergi, însă fără de podoabă, aşa cum i se cade celei ce vine de la exilat:
tristă carte, poartă podoabele ce sunt după măsura ăstor vremuri.
Nu merge înveşmântată în mantie de purpură –
aceasta nu-i culoare a jalei potrivită –
să nu ai titlu roşu-aprins, şi nici hârtie lucitoare,
nici albe ornamente ori fildeş să împodobească a´ tale margini negre.
Acest fel de podoabe se cade să le aibă doar cărţile ferice.
În loc de asta, tu trebuie să porţi mereu memoria ursitei mele crude.
Capetele nu-ţi fie netezite nicicum cu piatra ponce,
ci să te arăţi zburlită, cu file răvăşite.
Să nu te ruşinezi de ale tale pete: cel ce le vede
va şti că lacrimile mele le-a făcut.
Mergi, carte, şi salută acele dragi meleaguri, dând glas acestor vorbe,
ca astfel eu, prin tine, acolo să păşesc.
Iar dacă, din mulţime, se va ridica vreunul ce încă nu m-a dat uitării,
de va mai fi vreunul ce poate va-ntreba de mine,
tu spune-i că-s în viaţă, dar nu că aş fi bine;
zi-i că amaru-mi trai mi-e darul unui zeu.
În rest, rămâi tăcută – acel ce vrea mai multe-a şti pe tine te citească –
fereşte-te să spui, chiar şi din întâmplare, ceea ce-i de prisos!
Îndată, cititorul îşi va aduce-aminte de vina ce-am avut,
iar toţi în glas m-or acuza ca pe-un netrebnic criminal.